E greu sa evaluezi potentialul unui alpinist la un anumit moment, pentru un proiect anume. E simplu sa te bazezi pe experienta anterioara, este relevant, dar nu este singurul element definitoriu. Este nevoie sa urci un munte acum, nu sa fi urcat o lista de munti in trecut. Este destul de evident ca, oricati munti ai fi urcat in trecut, nu este esential pentru muntele pe care urmeaza sa il urci. Pe munte chiar nu il intereseaza. Dar chiar deloc. Muntii urcati in trecut nu garanteaza entuziasmul si dorinta de a urca urmatorul munte si motivatiile de orice natura sunt incercate din greu atunci cand panta devine tot mai abrupta.
Ca sa urci muntele din fata ta trebuie sa castigi fiecare metru de pe el, nu ai cum sa il urci gandindu-te la cati metri ai urcat pe muntii pe care deja ai fost. De fapt, asta poate deveni obositor. Daca traiesti in trecut si ai mereu in cap muntii pe care i-ai urcat, s-ar putea sa duci dupa tine si oboseala din momentul urcusului, ceea ce nu te ajuta, ci dimpotriva, sa urci urmatorul munte. Oboseala asta e bine sa ramana pe muntii urcati. Experienta capatata pe varfurile pe care ai fost pana acum ajuta, oboseala ascensiunilor trecute nu. Dar uneori nici macar experienta anterioara nu iti poate spune cum sa rezolvi situatiile neintalnite pana acum. Experienta in general se centreaza pe trecut pentru a rezolva probleme actuale si viitoare. Uneori raspunsurile nu pot fi gasite decat la fata locului, uneori nu exista retete, uneori ele trebuie descoperite. Si uneori tu esti in postura sa descoperi o reteta. Daca te uiti in cartea de bucate nu o vei gasi. Asta nu inseamna ca nu trebuie sa mananci, dar in mod sigur ca sa o descoperi, trebuie sa iti fie foame. Daca iti e cu adevarat foame, nu iti mai pasa de reputatia ta de bucatar-campion, de felul in care ceilalti te pot privi daca nu reusesti sa gatesti ceva. Oricum vei incerca, poate vei reusi, poate nu, dar nu iti va pasa daca cineva te judeca. Nu mai conteaza daca tu, care esti cel mai bun bucatar, arzi mancarea. Stii sigur ca daca nu dai drumul la cuptor, nu vei manca.
Echipa cu care am urcat cel mai inalt versant din lume, fata Rupal a muntelui Nanga Parbat nu arata foarte promitator pentru multi. Chiar un alpinist de mare success in Himalaya i-a spus lui Zsolt Torok, initiatorul proiectului nostru, ca jumatate din echipa noastra nu are ce sa caute acolo. Era adevarat ca, in afara de Marius Gane, niciunul dintre ceilalti nu mai urcase nicun munte de 8000 de metri. Eu si Zsolt esuasem pe trasee clasice pe alti optmiari. Aurel nu fusese mai sus de 7000 de metri si Bruno nu depasise nivelul Carpatilor romanesti. Niciunul dintre noi nu incercase o ruta de o asemenea magnitudine. Cu toate astea, motivatia noastra era mai puternica decat CV-ul nostru. Am ales sa nu ne limitam provocarile, ci sa ne provocam limitele si am reusit.