Publicat pe

Despre apa

Apa este viata. Se stie ca din cauza deshidratarii se moare mai repede decat din cauza inanitiei. Desi sunt cunoscute putine cazuri de alpinisti care au murit din cauza deshidratarii, efectele sale asupra musculaturii si capacitatii de efort nu sunt deloc de neglijat. Procentele cu care scade forta si viteza sunt mai mult decat dublul procentelor cu care scade nivelul de hidratare. Efortul constant fara hidratare face pulsul sa creasca. Deshidratarea vine din multe directii cum ar fi transpiratia si evaporatia din respiratie – in zonele reci cu aer uscat, cum ar fi muntii cu altitudini mari acest fenomen este amplificat. Deshidratarea face ca sangele sa se ingroase, de aici rezulta un aport mai mic de oxigen si nutrient catre muschi, reducerea circulatiei periferice care duce la degeraturi etc. Setea nu este cel mai bun etalon al deshidratarii, cand simti setea deja este tarziu, capacitatea de efort fiind serios afectata.
Daca studiile arata ca e nevoie de 5-6 litri de lichide pentru o zi lumina de efort , in practica asta este destul de greu de realizat. In general, majoritatea alpinistilor se rezuma la mult mai putin. Cu toate acestea, diferenta este evidenta. In 2010, in Alaska, am reusit sa beau in mod constant patru-cinci litri de lichid pe zi in timpul ascensiunii pe traseul West Rib, pe varful McKinley. Cum nu puteam si nu doream sa caram prea multa apa cu noi, ar fi inghetat oricum, asta presupunea ca in mod constant sa topim zapada, chiar si in timpul zilei. In momentul cand am acceptat ideea ca ne vom opri, vom gasi sau amenaja o platforma pe care sa asezam arzatorul si sa topim intre doi si patru litri de apa din zapada, lucrurile nu au fost chiar asa de incomode. Diferenta in bine in capacitatea mea de efort fata de ascensiuni chiar mai usoare la aceeasi altitudine a fost uimitoare. A fost prima data cand am pus in practica teoria si am constatat ca functioneaza.
Sa bei constant cantitati mici de apa este mai eficient decat sa bei punctual cantitati mari. Cu toate astea, uneori este imposibil sa te hidratezi corespunzator, cum ar fi rutele de stanca unde nu gasesti zapada si cantitatile necesare de apa care ar trebui carate ar face imposibila catararea. Atunci seara si dimineata deshidratarea trebuie compensata. Sarurile de rehidratare au rolul lor in restabilirea echilibrului electrolitic in organism.
Importanta este si atentia la imbracaminte si la mentinerea unei temperaturi a corpului care sa genereze cat mai putina transpiratie.
Daca in turele de o zi efectele deshidratarii pot trece mai putin observate, la ascensiunile de mai multe zile consecintele pot fi dramatice, putand duce la esec, degeraturi sau epuizare.
Daca este complicat de masurat si de evaluat cata apa sa bei, varianta simpla este sa bei apa pana urina devine transparenta.
Asa cum suna sloganul unui producator de sisteme de hidratare: „Hidrateaza-te sau mori!”.

Publicat pe

Atitudine si motivatie

E foarte delicat sa definesti ce este o atitudine buna si ce este o atitudine rea pentru atingerea unui obiectiv in alpinism. Cert este ca atunci cand atitudinea iti distruge concentrarea, esecul se apropie, indiferent cat de pregatit sau de antrenat esti. Cata vreme nu iti doresti cu adevarat, nu ai ce sa cauti pe munte. Dar exista si o alta posibilitate – aceea cand ai nevoie sa fii pe munte. Este la fel de valabil, dar nevoia trebuie sa fie la fel de puternica precum trebuie sa fie dorinta in primul caz. Cand mintea nu este acolo in totalitate, devii mai slab. Cand te concentrezi pe lucruri sau situatii de la sute sau mii de kilometri distanta, pe care oricum nu le poti schimba, in loc sa te focusezi pe ce ai de facut in momentul ala, care conteaza, devii mai slab. Cand nu te poti concentra sau nu mai vrei sa urci muntele, poate este mai bine sa nu o mai faci.

Atunci cand ai de urcat un munte, acceptiunea de atitudine buna sau rea nu prea are legatura cu cea comuna. Realizari impresionante in alpinism au fost generate de furie sau frustrare. Desi o asemenea atitudine ar putea fi descrisa ca si rea. In mod sigur nu este cel mai fericit caz, dar o atitudine cu adevarat rea este cea care te impiedica sa iti realizezi scopul.

Atitudinea potrivita este starea mentala care te propulseaza catre telul propus, indiferent ca este o stare zen sau furie dezlantuita. Tulburarile interioare au avut rolul lor in a inspira ascensiuni memorabile, chiar daca privitorii neinitiati privesc aceste framantari ca o stare negativa. Este adevarat ca pentru persoana in cauza este un moment pe care poate nu si l-ar fi dorit, dar cei pregatiti pot fructifica aceste neajunsuri in oportunitati. Experienta, atentia si constientizarea faptului ca performezi intr-o asemena stare sunt factorii care te tin in viata cand actionezi in acest fel.

Uneori acest gen de abordari au dus la dezastre, dar alteori intrebarile, dubiile si confuzia au fost izvoarele creativitatii, atat in sport, cat si in arta. Sau in sport ca arta. Caz in care ele sunt atitudini potrivite.

Publicat pe

Sfarsitul nu-i aici

Am fost intrebat de multe ori ce simt cand ajung pe varful muntelui. E greu de spus, uneori unele sentimente sunt mai preganante ca altele – bucurie, usurare, oboseala, dezamagire ca s-a terminat ascensiunea, ingrijorare pentru coborare, toate acestea si altele de care nu imi dau seama pe moment, sunt un adevarat cocktail. Cert este ca e un punct de referinta – am realizat ce mi-am propus, tot efortul si toate sacrificiile au meritat.

Exista aici pe varf un pericol subtil, in afara de cele concrete ale coborarii. Pericolul plafonarii, tendinta de a considera sfarsitul traseului similar cu sfarsitul activitatii care ti-a adus atatea satisfactii. E posibil sa simti ca mai sus sau mai greu nu se poate sau nu mai merita sa iti bati capul, ca este o realizare asa de importanta, incat nu mai merita sa cauti alte obiective. Sau sa nu reusesti sa gasesti alte obiective, coplesit fiind de magnitudinea realizarii pe care tocmai ti-ai facut-o cadou.

Succesul trebuie sarbatorit, pentru ca merita. Dar daca ai reusit sa urci pe varful muntelui, merita sa te uiti in jur. Daca la poalele muntelui tot ce se vedea in fata era muntele pe care urcai, pe masura ce urci poti sa vezi tot mai departe si de pe varf se vad multi alti munti. Imaginea lor este un capital important. Este imaginea viitorului. Ai dat mai mult decat credeai ca esti in stare si ai reusit. Merita ca experienta si abilitatile castigate sa le investesti pentru a urca in continuare, pentru a gasi noi provocari, pentru a valorifica potentialul celui care ai devenit urcand muntele.

Toate astea nu se pot insa realiza imediat. Trebuie timp dupa ce te-ai extenuat pe varfurile muntilor pentru a putea sa fii in stare fizic, mental si emotional sa urci din nou, cu acelasi entuziasm, mai departe. Daca fizic si mental refacerea se realizeaza mai repede, oboseala emotionala e mai greu de inlaturat. Daca iti dai timp sa te bucuri de reusita si sa te refaci complet din toate punctele de vedere, nu ti se va mai parea ca viata este o ascensiune obositoare care nu se mai termina niciodata.

Odata refacut, poti sa te uiti cu alti ochi, cu ochii omului care a urcat muntele sau peretele care tocmai a reprezentat visul implinit. Cu noua viziune iti poti valorifica si noua experienta pentru a continua ascensiunea adevarata, aceea care este in interiorul tau, aceea care te face sa vezi mai bine cine esti si unde poti ajunge cu adevarat.

Publicat pe

Dincolo de CV

E greu sa evaluezi potentialul unui alpinist la un anumit moment, pentru un proiect anume. E simplu sa te bazezi pe experienta anterioara, este relevant, dar nu este singurul element definitoriu. Este nevoie sa urci un munte acum, nu sa fi urcat o lista de munti in trecut. Este destul de evident ca, oricati munti ai fi urcat in trecut, nu este esential pentru muntele pe care urmeaza sa il urci. Pe munte chiar nu il intereseaza. Dar chiar deloc. Muntii urcati in trecut nu garanteaza entuziasmul si dorinta de a urca urmatorul munte si motivatiile de orice natura sunt incercate din greu atunci cand panta devine tot mai abrupta.

Ca sa urci muntele din fata ta trebuie sa castigi fiecare metru de pe el, nu ai cum sa il urci gandindu-te la cati metri ai urcat pe muntii pe care deja ai fost. De fapt, asta poate deveni obositor. Daca traiesti in trecut si ai mereu in cap muntii pe care i-ai urcat, s-ar putea sa duci dupa tine si oboseala din momentul urcusului, ceea ce nu te ajuta, ci dimpotriva, sa urci urmatorul munte. Oboseala asta e bine sa ramana pe muntii urcati. Experienta capatata pe varfurile pe care ai fost pana acum ajuta, oboseala ascensiunilor trecute nu. Dar uneori nici macar experienta anterioara nu iti poate spune cum sa rezolvi situatiile neintalnite pana acum. Experienta in general se centreaza pe trecut pentru a rezolva probleme actuale si viitoare. Uneori raspunsurile nu pot fi gasite decat la fata locului, uneori nu exista retete, uneori ele trebuie descoperite. Si uneori tu esti in postura sa descoperi o reteta. Daca te uiti in cartea de bucate nu o vei gasi. Asta nu inseamna ca nu trebuie sa mananci, dar in mod sigur ca sa o descoperi, trebuie sa iti fie foame. Daca iti e cu adevarat foame, nu iti mai pasa de reputatia ta de bucatar-campion, de felul in care ceilalti te pot privi daca nu reusesti sa gatesti ceva. Oricum vei incerca, poate vei reusi, poate nu, dar nu iti va pasa daca cineva te judeca. Nu mai conteaza daca tu, care esti cel mai bun bucatar, arzi mancarea. Stii sigur ca daca nu dai drumul la cuptor, nu vei manca.

Echipa cu care am urcat cel mai inalt versant din lume, fata Rupal a muntelui Nanga Parbat nu arata foarte promitator pentru multi. Chiar un alpinist de mare success in Himalaya i-a spus lui Zsolt Torok, initiatorul proiectului nostru, ca jumatate din echipa noastra nu are ce sa caute acolo. Era adevarat ca, in afara de Marius Gane, niciunul dintre ceilalti nu mai urcase nicun munte de 8000 de metri. Eu si Zsolt esuasem pe trasee clasice pe alti optmiari. Aurel nu fusese mai sus de 7000 de metri si Bruno nu depasise nivelul Carpatilor romanesti. Niciunul dintre noi nu incercase o ruta de o asemenea magnitudine. Cu toate astea, motivatia noastra era mai puternica decat CV-ul nostru. Am ales sa nu ne limitam provocarile, ci sa ne provocam limitele si am reusit.