Aspect mai putin placut al oricarui sport, este prea des intalnit pentru a fi ignorat. In alpinism si escalda apare uneori chiar mai repede decat in alte activitati. Este frustrant sa constati ca esti accidentat cand de-abia ai inceput sa te antrenezi plin de avant si entuziasm sau cand erai in varf de forma si te pregateai sa realizezi proiectul visat pentru un intreg an. De obicei lucrurile se intampla cam asa: incepi sa te antrenezi, devii tot mai puternic, te accidentezi, faci o pauza, de obicei lunga, te refaci, o iei de la capat. Sau renunti.
Se intampla des sa vrei la nivel mental mai mult decat poate corpul tau si sa fii suficient de motivat sa te impingi pana acolo. Sau pana dincolo. Si atunci se intampla. Discutia dintre creier, muschi, tendoane si oase nu ajunge mereu la un consens. Obiectivele noastre de antrenament si pe munte sunt acum, chiar acum sau intr-un interval pe care ni l-am fixat in functie de sezon, de dorinte, de ce am citit etc. Doar ca se poate intampla ca tot mecanismul fizic din organismul nostru care conduce la nivelul de antrenament necesar sa aiba nevoie de un alt interval de timp. Chiar si in cadrul mecanismului nu exista aceasta convergenta. Rezistenta musculara creste intr-un ritm mai rapid fata de ritmul cu care se obisnuiesc tendoanele si articulatiile cu acelasi efort. Cand te gandesti ca efortul de la antrenament da roade rapid sau foarte rapid, s-ar putea ca totul sa fie foarte bine, dar s-ar putea ca termenul corect sa fie prea rapid si dupa colt sa pandeasca o accidentare. Chiar daca se pot face transformari evidente in conditia fizica si capacitatea de efort intr-un interval de ordinul saptamanilor, uneori coatele, umerii, degetele s-ar putea sa ramana in urma fata de muschi si de timpul scurt in care ne-am propus sa realizam transformarea.
Sportul in general, si alpinismul in special, este o provocare fizica, dar si mentala. O sincronizare intre minte si corp este esentiala, dar nu usor de atins.
Acum doi ani ma bucuram ca fac progrese la anduranta prin circuite specifice in sala de escalada. Totul a mers bine mai multe saptamani, numarul de circuite crestea, la fel si lungimea lor. Pana intr-o zi cand o durere subtila la un deget s-a instaurat si nu a mai plecat pana nu am facut pauza. Evident nu am facut o pauza prea lunga, si a recidivat. Am constatat ca probleme care cu zece ani in urma nu ma afectau si doar le percepeam la cei din jur, au ajuns si la mine. Refacerea dupa efort dureaza ceva mai mult, fara refacere apar accidentarile. Statistica in schimb, nu are legatura cu varsta, aud si vad din jurul meu oameni de toate varstele care se plang de accidentari la falange, la coate si la umeri. Evident fracturile si entorsele sunt o alta liga, din care din pacate am facut si eu parte de cateva ori.
O accidentare de orice natura, chiar daca pare o tragedie, si paradoxal, in primul rand pentru ca nu poti sa faci ce iti place mai mult, ar putea fi mai degraba o lectie. Nu usor de invatat, dar util. Nu poti sa ajungi prea departe cu un picior permanent pe frana, dar daca nu stii unde e frana, sunt sanse sa iesi de pe drum. Tuturor ne place cand redescoperim ca uneori avem entuziasmul si gandirea din adolescenta care ne mobilizeaza sa ne depasim limitele si sa credem ca orice este posibil. Important insa este sa nu uitam ca, pe masura ce trec anii, spre deosebire de minte, corpul este poate mai puternic intr-un fel, dar mai fragil in altul.
