Publicat pe

Echilibru

Traim o perioada in care normele de siguranta se predau sistematic si metodic in orice domeniu si alpinismul nu face exceptie. Majoritatea oamenilor invata primele notiuni la sali de escalada de la un antrenor, pe munte multi fac primii pasi pe poteca sau in perete asistati de ghizi sau instructori. Exista carti si filme de tipul « cum sa… ». Toate acestea sunt benefice si normale pentru o societate care evolueaza spre intelepciunea de a nu reinventa roata de fiecare data cand cineva vrea sa se plimbe pe bicicleta. In trecut oamenii invatau in general singuri sau de la un prieten cum sa se lege in coarda, experimentau, se gandeau si analizau situatiile. In general dura mai mult sa ajungi la un anumit nivel fata de perioada actuala. Accidentele erau mai dese. Se invata pe calea cea grea. Exista insa acolo in acel trecut, sa ii zicem mai brutal si bazat mai mult pe selectie naturala, un element util care risca sa se piarda si fara de care, odata ajuns intr-o situatie neprevazuta, in care esti lipsit de accesoriile obisnuite si in care este imposibil sa aplici metodele invatate din carte, sa fie foarte complicat sa iesi.
Sa faci rapel, adica sa cobori pe verticala cu ajutorul corzii, presupune sa ai o carabiniera cu un filet de siguranta si un dispozitiv special prin care se trece coarda generand o frecare, in asa fel incat viteza coborarii se poate controla. In general dispozitivul respectiv se foloseste si pentru a asigura partenerul de catarat. Am vazut destui oameni care nu stiu cum s-ar putea sa isi asigure colegul sau sa faca rapel in cazul in care ar pierde respectivul dispozitiv, situatie deloc imposibila cand esti intr-un perete de stanca. Existe mai multe metode de a rezolva situatia cu ajutorul unei singure carabiniere cu filet sau cu doua sau mai multe carabiniere fara filet. Aceste lucruri sa zicem ca fac parte din capitolul improvizatie, dar iti pot salva ziua si poate mai mult decat atat.
La fel, teoretic si in general si practic, atunci cand se strica vremea, este mai intelept sa intrerupi ascensiunea si sa te retragi. Dar sunt si cazuri cand este mai sigur si mai rapid sa continui pentru a ajunge mai repede intr-un loc adapostit, pentru ca retragerea este foarte laborioasa si te metine mai mult in zona periculoasa. De exemplu, ninsoarea care a inceput brusc a transformat terenul pe care tocmai l-ai parcurs intr-o zona expusa la avalanse si e mai sigur sa fortezi urcarea in vreme rea si sa cobori pe o creasta sigura.
Pentru asta trebuie sa stii foarte bine regulile, sa le respecti, dar sa iti folosesti permanent si creierul pentru a depasi limitarile lor, atunci cand, din cauza situatiilor cu adevarat neprevazute, ele apar. Nu este o reala consolare pentru nimeni atunci cand se intampla un accident, in ciuda faptului ca victimele nu au gresit cu nimic in privinta respectarii regulilor.
Experienta generata de gandirea critica te invata sa analizezi si sa evaluezi permanent schimbarile de situatie si potentialul acestora de a aparea.
Un profesionist nu este cel care lucreaza cu improvizatii, insa un profesionist stie, la nevoie, sa apeleze la ele.

Publicat pe

Continuitate

Multi se intreaba cum sa se mentina in forma atunci cand au o pasiune care presupune efort fizic, asa cum este alpinismul. Am avut ocazia sa cunosc de curand doi oameni care mi-au dat de gandit legat de ce inseamna sa fii in forma. Nelu Sacarea si Costel Cojanu au 60 si respectiv 51 de ani si au fost alpinisti profesionisti, adica in adevaratul sens al cuvantului – asa cum astazi sunt putini sportivi in tara noastra, exceptand sfera fotbalului. Perioada asta s-a terminat acum aproximativ douazeci de ani. Ma astepam sa vad niste oameni in forma excelenta pentru varsta lor. Ei bine, lucrurile stau un pic diferit. Dupa cateva momente in care am facut planul, am intrat, impreuna cu partenerul meu Rudy Nagy, in acelasi traseu de alpinism in care tocmai intrasera cei doi. Ma bucuram ca, fiind in Prapastiile Zarnestiului, terenul lor de joaca de zeci de ani, merg in fata noastra si nu vom avea probleme in a gasi linia traseului, fiind intr-o zona cvasinecunoscuta de mine si fara niciun fel de schita a traseului. Imi inchipuiam ca ei stiu traseul ca in palma, ca se vor misca repede, dar ca vom putea sa tinem pasul pentru o vreme. Ei bine, singurul contact a fost in prima regrupare, dupa care nu i-am mai vazut decat pe poteca pe care se coboara din perete, dupa ce terminasera traseul. Noi eram cam la jumatate. A doua intalnire a fost cand am iesit noi din perete si ei erau langa noi, dupa ce parcursesera inca un traseu de o lungime si dificultate similare. Daca un traseu de alpinism de mai multe lungimi de coarda e una si se mai permite folosirea progresiei cu ajutorul punctelor de asigurare, escalada sportiva inseamna trasee mai scurte de dificultate considerabila, unde punctele de asigurare nu se folosesc la altceva – pe scurt este o gimnasica pe stanca. Si la acest capitol cei doi au parcurs, pe rand, fara probleme, un traseu de o dificultate clasata in esalonul superior al scarii de masura specifice.
Am constientizat, de fapt, ce inseamna continuitatea, dedicatia si perseverenta. Numarul de ore de antrenament si practica efectiva pentru fiecare dintre ei se scrie cu cinci cifre. De aici vine constienta a ceea ce este posibil la un anumit moment si automat, siguranta. Desigur, acest nivel este rezultatul unei constructii de o viata unde in fiecare zi s-a asezat o caramida si fundatia a fost construita cu simt de raspundere si ceea ce pentru unii inseamna asumarea unor riscuri mari, pentru altii inseamna o experienta in deplina securitate.
Siguranta vine din experienta, care vine cu rabdare si mai ales cu multa munca. Insa rezultatele fac diferenta – la varsta la care unii stau la coada la farmacie, altii nici macar nu ii tin pe altii la coada in pereti verticali, din simplul motiv ca se misca foarte repede si sigur. Evident, faptul ca se pot antrena si practica sportul care ii pasioneaza la un asemenea nivel, se datoreaza faptului ca au inceput ceva mai devreme. Dar un lucru este foarte clar – am vazut cu ochii mei exemplificarea sloganului: „Nu exista scuze!”
Concluzia este una: ca sa fii permanent in forma, incearca sa nu iti iesi niciodata din forma!

Publicat pe

Meteo

In ultimii zece ani prognozele meteo au devenit esentiale pentru ascensiunile montane. Fie ca vorbim de un weekend in Bucegi sau de atingerea unui varf mare din Himalaya. Ne stabilim obiectivele si le modificam in ultimul moment in functie de cum se schimba prognozele meteorologice. Facem planuri grandioase in ferestre marginale de vreme buna si se intampla des sa reusim sa le ducem la capat. Echipamentul se adapteaza si el la vreme, nu mai caram tot ce am cara atunci cand am pleca in necunoscut, hainele de ploaie pot ramane in masina, pufoaica la fel, daca asa zice la meteo. Suntem intr-o epoca in care „light is right” si prognoza este vitala pentru a trai acest concept. Urcam pe vreme proasta pentru a prinde vremea buna in ziua de varf. Si sunt unul dintre cei mai recunoscatori pentru aceasta situatie. A devenit una cotidiana si nici nu mai concepem altfel. Dar nu a fost mereu asa.
In 2013, eram pe punctul de a renunta la a parcurge ultimii 700 metri care duceau pe varful Nanga Parbat pentru ca ma simteam foarte slabit. In extremis, am despachetat bagajul pe care il facusem ca sa plec la vale si am plecat la deal la o ora prea tarzie dupa orice standarde pentru un munte asa de mare. Am ajuns pe varf la apus si am coborat pe intuneric. O abordare extrema. Farama de control pe care o aveam era faptul ca pana atunci prognoza primita s-a confirmat 95% si acum indica inca doua zile de vreme buna. Luna plina avea si ea rolul ei. Fara prognoza m-as fi gandit de mai multe ori inainte sa continui spre varf in ciuda orelor care treceau mai repede ca niciodata.
In 2007 am facut prima repetare a celui mai lung traseu de perete din Romania, „Just another fucking day”, in ultima zi de vreme buna dintr-un interval destul de lung. Noaptea de dupa era prognozata ploaie. Fix la doua noaptea a inceput.
Am invatat ca merita sa te urci in masina si sa conduci mii de kilometri sau sa iti cumperi un bilet de avion scump pentru a doua zi cand stii ca vremea e buna, decat sa iti planifici dinainte cu o eficienta mare legata de costuri, dar cu o loterie si mai mare legata de sansele de a reusi datorita vremii. Am invatat si cum e sa stai acasa pentru ca prognoza e proasta si sa aud povesti despre vremea perfecta de la munte. Sau sa fac rapeluri in furtuna cand vremea buna prognozata s-a amanat fara sa „anunte”. In final am invatat ca nu putem avea controlul total. Putem sa ne folosim de instrumente moderne pentru a ne maximize sansele de reusita, dar nimic nu compenseaza cunoasterea si experienta personala.
Rapeste din farmecul aventurii prognoza? Garantat. Era o vreme cand stabileai sa te vezi cu partenerul de ascensiune la o cabana sau intr-o gara si asa se intampla. Fara meteo, GSM, satelit, internet, schimbari de ultim moment. Iti foloseai „nasul” pentru a determina cum va fi ziua care tocmai incepea si te adaptai. Uneori reuseai sa faci ce doreai, alteori ramanea doar experienta, de multe ori epica. Creste prognoza sansele de a obtine satisfactii mai mari pe munte? Si aici raspunsul este acelasi – garantat.
Important este sa nu uitam ca orice prognoza mai lunga de 36 de ore este bazata pe statistica si ca nimeni nu ne opreste sa invatam sa interpretam semnele vizibile ale vremii, asa cum faceam inainte de boomul informational.

Publicat pe

Puterea vizualizarii

Presupune imaginatie. Presupune sa ai incredere ca vei reusi. Presupune sa repeti cu ochii inchisi fiecare portiune a traseului, eventual fiecare miscare, eventualele probleme, rezolvarea lor, deciziile care trebuie luate in anumite situatii, starea mentala din momentele cruciale.
Cu cat mai multe detalii vizualizezi, cu atat mai bine, de exemplu cum te legi la sireturi intr-un cort stramt, la ora 2 dimineata, cum te feresti de peretii cortului plini de condens inghetat, temperatura de afara, momentul cand depasesti pasajul cheie al ascensiunii, mirosul pe care il simti, momentul cand pui piciorul pe varf sau iesi din perete. Toate acestea te familiarizeaza si te apropie de ceea ce va urma. Ca sa poti vizualiza cat mai exact, ajuta sa te documentezi, sa vorbesti cu oameni care eventual au fost pe traseul pe care vrei sa mergi, sa vezi filmari din portiuni cheie ale rutei, sa studiezi fotografii, sa citesti carti care descriu ascensiunea. Pe langa analiza acestor informatii, imaginatia ta face restul.
Foarte important este sa nu vizualizezi esecul sau accidentarea, acestea plasand capcane in subconstient. Fiecare process de vizualizare trebuie sa se termine cu succes. Daca realizezi ca vizualizezi aspecte negative, trebuie sa te opresti, pentru ca altfel, iti setezi singur situatii care sa se termine prost, iti programezi esecul sau o prestatie slaba. In cazul asta, trebuie sa incepi din nou si sa nu te opresti pana nu vizualizezi reusita ascensiunii. Asta inseamna sa exersezi succesul.
Asa cum planificarea pregateste constientul, vizualizarea pregateste subconstientul. Ambele sunt procese de baza in pregatirea pentru o ascensiune importanta.
Vizualizarea este un proces care antreneaza subconstientul pentru solutionarea diverselor situatii care pot aparea. Ele pot sa nu apara niciodata, dar capacitatea subconstientului de a rezolva situatii va creste. Vizualizarea pozitiva ajuta, cea negativa este autosabotaj. Daca uneori nu este timp sau dispozitie pentru o vizualizare pozitiva, din pacate, vizualizarea negativa poate aparea insidios, pe nesimtite, singura. Atentie la acest lucru – cand te surprinzi vizualizand situatii negative sau cautand scuze pentru esec, e timpul sa preiei initiativa si sa incepi vizualizarea pozitiva.